Cauta rezultatele pentru "ot pitesti" : 37

Uite că, totuşi, în oraşul din care am plecat pentru că nu se întîmpla nimic, oamenii sînt foarte amuzanţi.

[youtube:http://www.youtube.com/watch?v=bS__7Ythooo]

O noua vizita rapida prin orasul natal mi-a permis sa ajung si la liceu, drum pe care n-am reusit sa-l fac data trecuta. Liceul Teoretic Nicolae Balcescu. Colegiul National IC Bratianu. Sau Puscaria. Sau Bastilia. Sau fabrica de lemne. Sau Balcica. Lenebe. Liceul de baieti. Probabil, intre timp, de baieti-baieti. Asta cu „fabrica de lemne” era dintr-o butada demonstrata de-a lungul istoriei. Din ce se fabrica viorile? Din lemnele de la Balcescu si coardele de la Zinca – liceul de fete.

Am intrat ca in scara blocului. Ba nu, mai usor, intrucit la scara blocului am interfon. Portile auto – larg deschise. Cosmelia portarului – goala. Nu m-a intrebat nimeni absolut nimic si, in cele citeva zeci de minute cit am stat in zona, nici picior de paznic sau bategard. Ca doar nu mi-am rezumat vizita , dupa atita amar de ani, la exterioare. Am intrat in liceu, am intrat si in clase, dupa cum veti vedea mai jos. Am trecut pe linga o gramada de profi care nu m-au intrebat nici macar daca am un foc sau daca nu cumva stiu la ce clasa au ei ora.

Motive nu prea vesele ori demne de poveste ma poarta zilele-astea catre Pitesti. Astazi am avut timp sa trec prin citeva locuri in care parca sa zic ca mi-au tremurat putin genunchii, locuri pe cit de familiare, pe atit de incarcate de o gramada de amintiri. Unele, pe cit de dragi, pe atit de triste. V-am adus citeva poze, va voi spune cite ceva despre fiecare in parte. Sint destul de multe, toate imaginile sint clickabile.

castanul

Pe castanul asta il stiu din prima zi de scoala. Era pe drumul „interzis”, adica prin spatele pietii, nu pe drumul „normal”, prin fata pietii. Toamna era plin de castane pe care le doboram cu bete sau stinghii pierdute din lazile ce umpleau cea mai mare piata agroalimentara din Pitesti. Nu-mi aduc aminte sa se fi luat cineva de noi sau sa ne alunge. Castanele nu erau bune la gust, pe cele bune le-am descoperit mult mai tirziu, in alte conjuncturi.

În decembrie am reînceput să înot frecvent, după o pauză destul de lungă pe care n-am habar cum aş putea s-o explic logic. E singurul sport pe care-l practic cu plăcere, timp îndelungat, cu rezultate mai mult decât satisfăcătoare în toate privinţele. Mă bucur că am reuşit să-mi recapăt suflul relativ rapid şi că înot din nou câte doi kilometri de trei sau chiar patru ori pe săptămână. Pentru aceia dintre voi care aveţi un gând câtre înot în viitorul apropiat, iată câteva ponturi care e posibil să vă fie de folos.

Cum alegi piscina?

Ani de zile, după ce am venit în Bucureşti, în ’94, m-am alintat cu ideea că nicio piscină din oraşul ăsta nu mă va satisface. Am învăţat să înot şi eram pe punctul de a face puţină performanţă în copilărie, în Complexul Olimpic de Nataţie de la Piteşti, am fost prima generaţie care a dat din mâini în bazinul de 50 de metri, cu vestiare faine, duşuri funcţionale, certificat medical cum că eşti ok să foloseşti piscina etc. Mi-am băgat în cap că în Bucureşti piscinele sunt mici, scumpe, murdare şi puţine. Am acceptat, într-un târziu, că pot să-mi fac treaba şi într-un bazin de 25 sau chiar şi 20 de metri. Mai mic chiar nu accept :)

• Verifică mai multe piscine înainte să-ţi faci abonamentul. Pentru că da, psihologic vorbind e nevoie de un abonament plătit în avans şi de convingerea că te vei urni din casă cu o frecvenţă decentă, care să merite inclusiv efortul financiar. Plăteşte tu abonamentul, centrele de sănătate din Bucureşti sunt pline de plătitori corporate, abonamente făcute de companii, ai căror beneficiari nu calcă pe-acolo.
• Alege în funcţie de orarul centrului sportiv, astfel încât să fii sigur că e deschis la orele la care tu poţi înota. Ştiu, de exemplu, cel puţin un club care deschide la 07:00 AM şi închide pe la 11:00 PM.
• Alege în funcţie de zonă, să fie cât mai accesibil şi să nu reprezinte niciodată un eventual inconvenient. Ştiu cum e, toate pretextele se adună desupra capului tău de fiecare dată când nu eşti convins că ai chef să mergi să înoţi.
• Mergi o dată sau de două ori ca plătitor „one time”, ca să vezi cum te simţi în apă, cât e de aglomerat, cum sunt serviciile, cum arată vestiarul, dulapurile pentru obiecte personale şi duşurile. Orice inconvenient apărut pe parcurs, după ce ai plătit abonamentul pe o lună sau mai mult, va deveni un bun pretext să nu te mai duci. Şi tu chiar vrei să înoţi, nu-i aşa? :)
• Mi-e imposibil să înot frecvent într-o piscină care nu-mi place sau care mi se pare insuficient de curată. Stau în apă în medie 60 de minute de fiecare dată când merg la piscină. Mediul ăla trebuie să-mi placă pentru că mă confund cu el atâta vreme cât înot. Trebuie să nu-mi displacă mirosul apei, culoarea, transparenţa, gustul ei, gradul de curăţenie al gresiei de pe fundul şi de pe pereţii piscinei. Trebuie să mă simt bine pentru că, timp de o oră, apa aia devine mediul în care exist, respir etc.

Ce echipament îţi trebuie?

• Ia-ţi un slip/costum de baie în care să te simţi bine, nu sportiv de performanţă sau fotomodel. Să nu te strângă, să nu stea lăbărţat. Tu mergi la piscină cu o treabă concretă, e prea puţin important ce cred cei din jurul tău despre cum arăţi sau despre culoarea slipului.
• Băieţi, pot să vă rog frumos să renunţaţi la „budigăi” sau „bermude” la piscină? Vă încurcă, reţin bule de aer şi sunt destinate, în general, ştrandurilor şi plajelor. „Speedo” sau „boxer mulat” e alegerea pe care v-o sugerez dacă veniţi la bazin ca să înotaţi.
• Casca de înot nu e un accesoriu „şic” şi nici nu te ajută să nu-ţi uzi părul. Casca trebuie purtată pentru două motive de importanţă majoră: ca să nu laşi păr în piscină şi ca să nu te încurce în timpul înotului. Părul ud întins pe faţă solicită gesturi suplimentare, efort depus inutil, mută focusul de pe ceea ce ai tu de făcut în bazin. În plus, pentru stilurile de înot care presupun scufundarea capului în apă în timpul deplasării, casca îţi dă măcar impresia unui plus de viteză. Alege o cască pe care s-o simţi lejer pe cap, care să nu te strângă, sub care să-ţi intre tot părul. E aproape imposibil să nu te uzi la cap.

• Ochelarii de înot nu sunt o fiţă. Dacă obişnuieşti să expiri sub apă, revenirea la suprafaţă e întotdeauna cu un val care curge pe faţă. Când foloseşti ochelari de înot, apa se scurge pe lentile şi tu poţi ţine ochii dechişi în mod firesc. Apa din piscine e tratată cu substanţe pe bază de clor din raţiuni sanitare, iar ochii se irită şi ustură din cauza acestor substanţe. Ai nevoie să vezi în faţă pentru a păstra direcţia de înot. Ai nevoie de confort la modul general, iar ochelarii contribuie serios la asta. Alege ochelari de înot cu lentile individuale (măştile sunt pentru scufundări), cu formă potrivită feţei tale. Testul cel mai simplu la cumpărare: aplică ochelarii pe marginea orbitelor şi împinge puţin lentilele, fără a-i lega  în spatele capului Dacă stau şi tu te simţi bine cu ei, o să fie ok şi în piscină. Apa în ochelari e enervantă, îţi mănâncă timpi valoroşi când trebuie să te opreşti, să-i scoţi, să-i scuturi, să-i pui la loc etc. După multe încercări, acum câţiva ani am rămas prieten cu o pereche de „Swedish goggles” Nabaiji, ai căror lentile individuale sunt legate peste nas cu o simplă sfoară.
• Papuci şi prosop dedicate piscinei. Accesul în zona bazinului în papuci de baie este şi un element de confort, dar şi un gest civilizat pentru mediul în care intri. Ştiu că multora vi se poate părea absurd să amintesc despre asta, dar inclusiv în centrele de agrament scumpe au acces persoane care nu înţeleg genul acesta de reguli. E bine să ai prosopul tău de acasă chiar dacă multe cluburi le oferă pe baza abonamentului. Zic şi eu…
• Pălmare, labe, ţeavă de snorkeling… Serios, am văzut inclusiv ţeavă în piscinele prin care m-am tăvălit. Hai să fim rezonabili… Pălmarele şi labele preiau şi fură din efortul pe care ar trebui tu să-l depui în piscină. Te pot ajuta să înoţi mai repede, însă nu cred că viteza e ceea ce cauţi tu în procesul ăsta. În plus, incomodează alţi înotători, fac mulţi stropi etc. Singurele momente în care folosesc labe pentru înot sunt la snorkeling şi doar atunci când vreau să mă duc în adâncime şi să mă întorc repede ca să respir. Dar asta e altă mâncare de peşte.

Cum înoţi?

Departe de mine gândul de a vă da sfaturi despre ce stil sau cât ar trebui să vă propuneţi să înotaţi atunci când decideţi să intraţi într-un program regulat. Pot să vă împărtăşesc, însă, câteva dintre metodele care mie mi-au fost şi îmi sunt de folos într-o piscină.

• Îmi stabilesc distanţe şi le abordez gradual.
• Aflu dimensiunea exactă a piscinei atunci când încep să înot într-un club nou.
• Mă cronometrez. Majoritatea cluburilor au un ceas mare în sala piscinei şi mi se pare foarte util.
• Dacă nu am înotat de multă vreme, ştiu că voi obosi destul de repede, aşa că îmi acord răgazuri după 2/4/8/12 etc. lungimi de bazin. Încerc să mă opresc din ce în ce mai rar, dar mă odihnesc dacă trebuie. După primele trei-patru şedinţe, reuşesc să nu mă mai opresc deloc timp de 60-70 de minute.
• Combin crawl şi brass, primul pe „dus”, celălalt pe „întors”, ca să am nevoie de din ce în ce mai puţine opriri. Brass-ul mie mi se pare mai puţin solicitant, mai relaxant decât crawl-ul. Nu înot pe spate pentru că nu-mi pot controla direcţia, mi se pare incomod într-o piscină mai aglomerată. „Fluture” n-am înotat din clasa a treia şi atunci u-mi ieşea deloc :D
• Inspir la suprafaţă, expir în apă. Nu-mi ţin respiraţia nicio secundă. Managementul respiraţiei este cel mai important la înot, ca şi în orice alt sport.
• Foarte important: încălzeşte-ţi articulaţiile umerilor, coatelor, gâtului şi bazinului înainte de a intra în piscină şi fă stretching după ce te-ai oprit din înotat. Trebuie să drenezi acidul lactic pe care-l dezvolţi în interiorul fibelor musculare în timpul efortului fizic, altfel se va închega şi vei avea dureri din cauza contracturilor.

E bine să nu te enervezi :)

Cel mai important e să-ţi doreşti cu adevărat să te ţii de treaba asta. În felul ăsta, toate eventualele motive de enervare din timpul şedinţelor de înot au şanse mari să se topească înainte de a deveni probleme şi pretexte pentru a renunţa. Cu ce e posibil să te confrunţi şi tot atâtea prilejuri de a lucra cu tine pentru a deveni un om mai bun:

• Oameni care decid să înoate pe culoarul tău chiar dacă restul piscinei e suficient de liber.
• Oameni care blochează capetele de culoar, la bârfă şi odihnă prelungită.
• Oameni cu suficient păr, dar fără căşti de înot.
• Oameni care confundă piscina cu ştrandul, fac concursuri de sărituri, vorbesc foarte tare etc.
• Oameni care se cred mereu în competiţie cu alţii
• Oameni cu copii supravegheaţi şi nesupravegheaţi, care n-au nicio vină că tu chiar ai venit ca să înoţi şi îţi dozezi matematic suflul şi energia.
• Oameni cu papuci de casă în loc de şlapi pentru piscină.

• Oameni cu labe care stropesc.
• Oameni de toate felurile, pe care doar preţul abonamentului şi calitatea clubului le pot tria şi asta doar uneori.

I-am întâlnit şi îi întâlnesc aproape în fiecare zi în care înot şi cel mai amuzant exerciţiu mi se pare, între timp, să mă bucur că nu reuşesc să mă perturbe şi să-mi desterioreze starea de spirit, altfel glorioasă mulţumită însăşi experienţei acvatice.

Spor!

Uninominale, da? Votam oameni, da? Alegem indivizi, in functie de ce stim despre ei si cit de maiastru le este discursul, fie el politic sau de orice alta natura, corect? Bine, atunci memorati acest nume: PUIU HASOTTI. Hai ca nu e greu, nu e un nume comun. Acum faceti exercitii multiple de asociere intre numele de mai sus si urmatoarea fraza:

„Discutia este de ce nu s-a intervenit mai agresiv, pentru ca ar fi mai bine sa facem o nedreptate, decit sa ingaduim o dezordine.”

Duhh, vin si eu la spartul tirgului, dupa ce si-a dta toata lumea cu parerea si laudele au curs in cascade: misto campania pre-lansare a albumului semnat de Moga pentru Smiley. Mie cel mai mult mi-a placut fotoliul cu interiorul rosu, spatele alb, taiat pe croma alba, ca si cum testimoniantii cu aipod ar fi iesit ca din nimic atunci cind se intorceau cu fata. Designul asta de fotoliu-alveola nu est enicidecum vreo inventie dar, cu siguranta, este unul dintre cele mai „music related” fotolii din cite exista. Imi aduc aminte de unele aproape identice, aproape sferice, in holul case studentilor din Pitesti. Erau acolo in urma cu vreo 25 de ani. Aveau difuzoare incastrate pe partea interioara a peretilor captusiti cu material textil, de insonorizare, cinectate la pupitrul DJ-ului.

Ei bine, scaunelul asta rotativ este zilele-astea si vedeta colectiei de primavara a Mobexpert. Sigur, din mindria pudica binecunoscuta, pe mesh-urile si panourile din oras nu scrie cu mindrie „l-ati vazut pe You Tube, in spoturile de promovare ale albumului <<In Lipsa Mea>>, al lui Smiley” sau ceva mai scurt, cu acelasi continut. De unde mie-mi rezulta ca ori Mobexpert a ratat un cross-promotion simpatic si bine tintit, ori colaborarea a existat doar pe baza unui mesaj subconstient. Adica: noi n-avem cum sa zicem nimic in spoturi, dar fotoliul sigur va placea si le va ramine in creier consumatorilor. Deci mizati pe imaginea lui in materialele de comunicare pentru colectia de primavara.

Cum? Iar gindesc mai mult decit e cazul? A, voi ziceti ca e o pura intimplare? Ca i-a placut lui Moga fotoliul, l-a cumparat, si-a facut treaba cu el, dupa care s-a trezit Mobexpert ca e rost sa se agate de capitalul de imagine deja creat? Considerati-ma naiv, eu mizez pe primul rationament, acela al colaborarii. Iata si corpul delict, asa cum arata el pe coperta pliantului Mobexpert.

Fiți atenți, că ăsta nu e un articol plătit. Dacă era, puneam sigur „bere Azuga” în titlu, ca să se vadă de departe că urmează să scriu despre marca asta și ca să indexeze Google cu poftă, căci oricum e un subiect trending. E o postare scrisă ușor de nervi, în urma a tot ceea ce văd că se comentează pe Facebook în postările publicitare în beneficiul acestei beri relansate de curând în România.

Absolut fiecare postare promovată de producătorul care are acum Azuga în portofoliu „beneficiază” de zeci de comentarii care conțin nemulțumirile poporului în legătură cu: prețul actual comparativ cu cel de acum treizeci de ani, faptul că acum berea e produsă în Germania și nu în România, faptul că rețeta e diferită de aceea de pe vremea lui Ceaușescu, „vrem bere dacică, cu a-a-apă de izvor dacic, nu cu a-a-apă de izvor nemțesc” etc.

Bun, hai să vedem cum stau lucrurile.

1. Azuga a fost, pentru multă vreme, un produs local al fabricii de bere din localitatea cu același nume. Așa cum aproape fiecare oraș mai măricel din țara asta deținea, pentru fericirea celor ce muncesc, o făbricuță locală de bere, la Azuga se producea mândria locală îmbuteliată la jumate. Toți românii erau mândri de berea lor locală. E drept, Azuga reușise să depășească prin popularitate granițele zonei de proveniență. Noi, la Pitești, nu eram toți chiar așa mândri de berea Argeș, despre care adesea ziceam că e jumate bere, jumate Argeș. Râul Argeș.
2. Pe vremea lui Ceaușescu, toată berea era ieftină.
3. La un moment dat, după 1989, fabrica de la Azuga a dat faliment și a fost închisă. Ca multe alte întreprinderi ale Statului. Adică un fapt oarecum firesc pentru peisajul economic al României.
4. În economia de piață, mărcile (adică pachetul de identitate, deci și numele protejate) sunt niște produse asupra cărora persoane fizice sau juridice dețin drepturi de proprietate. Marca, indiferent de gradul de implicare emoțională a publicului față de ea, nu este un bun public. Prin tranzacții pe care nu le cunosc și nici nu sunt neapărat interesat să le aprofundez, marca Azuga este proprietatea unui mare producător de bere din România. Un producător cu acționariat străin, dar un producător român. Cel mai mare, cred.
5. La un moment dat, producătorul respectiv decide să se bucure de uzufructul asupra drepturilor intelectuale ce utilizare a mărcii Azuga și să o reintroducă pe piața locală. Și decide să o facă poziționând NOUL produs cu VECHIUL nume pe o cu totul altă nișă decât fusese ea plasată cu zeci de ani în urmă: un produs superpremium, utilizând o tehnologie contemporană, la standarde superioare de calitate, în cantități limitate, dedicată unui public pretențios și cunoscător al consumului de bere. Nu în ultimul rând, la un preț generat de toate aceste condiții descrise anterior și potrivit obiceiurilor de consum și nivelului e venituri ale ACELUI PUBLIC RELATIV RESTRÂNS vizat de producător.
6. Pentru că variantele locale de producție nu corespund în primul rând cerințelor privind calitatea impuse de proprietarul mărcii, acesta decide să-și extindă căutările către piața externă și se hotărăște la o fabrică din Germania. Astfel, este produsă acolo O BERE COMPLET NOUĂ, ce păstrează în condiții perfect legale VECHIUL NUME, dedicată unui PUBLIC DE NIȘĂ, capabil să plătească PREȚUL RECOMANDAT, mai mare decât al produselor dedicate consumului de masă.

Cum ar zice un golan de la mine din cartier, „băbăeți”, Azuga de azi e o bere nepasteurizată, fără nicio legătură cu ce gâlgâiați voi pe vremea împușcatului, la Cățeaua Leșinată (fiecare oraș românesc a avut sigur un „bufet” cunoscut sub acest nume). Îmi pare rău să vă rup sfântul brâu al melalcooliei, dar cred că nicio bere de astăzi nu mai are legături prea mari cu ceea ce se producea acum treizeci sau patruzeci de ani. Mi se rupe sufletul, dar trebuie să vă amintesc că nu ne mai uităm la televizoare alb-negru, pe lămpi, că Dacia nu mai costă 70,000 de lei și că nici măcar Coca Cola n-au avut pioșenia și bunul simț să păstreze gustul pe care produsul lor îl avea în 1886.

Nu am scris toate astea pentru aceia care mă citesc în mod curent sau care mă cunosc, căci știu că lor nu le spun niște noutăți. Le-am scris ca să rămână undeva și să dea peste ele toți dacopații și băutorii de bere la PET pentru care o bere de peste doi lei litrul e o obrăznicie adresată bietului popor muncitor, un soroșism nerușinat și un atentat la morala ortodoxă.

(sursă foto)

Acum câteva luni mă sună Păpușoiu. Păpușoiu e un bucătăraș un pic nebun, care cu ani în urmă făcea niște clipuri în care gătea cu ingrediente furate. Serios, într-unul dintre video-uri fură chiar o capră vie, călărind un scuter. Cristi Păpușoiu a fost apoi concurent la o emisiune de-asta pseudoculinară, după care a lucrat la deschiderea mai multor cârciumi din Pitești, a participat la diverse festivaluri culinare, a gătit în spații publice uneori complet neconvenționale. Un tip foarte interesant și destul de greu de pus în dificultate din punct de vedere creativ. Asta când nu primește vreo cerere absolut ciudată, cum ar fi o ciorbă de burtă fiartă în șampanie, despre care mi-a povestit în decembrie 2015.

Deci mă sună Păpușoiu și-mi zice că s-a mutat cu familia în București și că se ocupă de un loc mare, pe la Hala Traian. N-am ajuns acolo până aseară, când am aflat că el nu mai e pe-acolo. Locul e teribil. Cu jilțuri țărănești de lemn cioplit, cu butoaie, coșuri cu ștergare, căruțe etc. Bucătăria și grătarul sunt la vedere, cu fața către mesele de pe terasă. Am rezistat mai bine de două ore în valuri de Azur/Dan Ciotoi sau ceva din clasa respectivă, dar chiar nu mi-a părut rău. Deocamdată funcționează doar terasa, interiorul va fi deschis din toamnă.

Meniul e scris la modul „haios”, cu nume caraghioase și explicații neaoș-urbane pentru fiecare preparat. Nu e un meniu chiar mic, tipărit pe niște coli A3 îndoite în A4, fără pretenții de mare lucrare tipografică. Niște platouri reci și gustări, niște ciorbe, o secțiune mare de grătare, una de pește, una de feluri principale, niște deserturi. Predomină carnea, dar se simte și o influență puternică de deltă și lipovenisme.

Am fost cu un prieten, să vorbim treburi. Am început cu două platouri, unul „pescăresc” și unul „ciobănesc” (mioritic :p) și era să ne oprim acolo. Ingrediente de proastă calitate și proveniență pe ambele, gusturi nelalocul lor la majoritatea celor înșirate pe fundurile de lemn, legume de retail (unele nici măcar tăiate proaspăt), chifle congelate, de Macrameux. Serios, era să ne oprim și să declarăm seara greșită. Nimic din promisiunea locului nu părea să se regăsească în gustările (altfel gigantice) care ajunseseră pe masă. N-am mâncat un sfert din porțiile respective.

Dar am insistat. Pentru că așa practic eu self-cobai-ingul. Și am cerut ciorbe. Nu, nu toate ciorbele din meniu erau disponibile. Am fi vrut să încercă supa de usturoi, dar lipsea. Eu eram deja croit pe ciorba de burtă, amicul a cerut o lipovenească. Ei bine, nu prea am avut reproșuri la niciuna dintre ele. M-am bucurat sincer să descopăr că ciorba mea e din burtă crudă și nu prefiartă (dacă m-am păcălit, nu mai mănânc niciodată ciorbă de burtă), ca majoritatea ciorbelor din București, că e îngroșată corect, că are gust serios. Am gustat și din „lipovenească”, avea gust bun, carnea era lângă, pe fundul de lemn. Doar mămăliga n-avea absolut nicio treabă (făcută prost, nesărată, din mălai netrebnic), dar nu ne-am împiedicat în detalii.

Și am insistat. Văzusem în meniu un antricot maturat. Nu-l aveau, dar ne-au propus un T-bone. Tot maturat. Ptiu, drace! Lângă el am cerut „Epoca de carne”, o namilă de porție cu cârnați de casă, ceafă, coaste confiate (!), niște fleică, murături, mujdei și (mdeah…) mămăliga aceea. Hai cu T-bone (rare!) la bodega țărănească de la Hala Traian! A venit medium, dar calitatea cărnii a salvat magna cum laude potențialul dezastru. Extraordinar de gustos (eu nu sunt un mare fan al cărnii maturate tocmai din pricină că mi se pare că tocmai gustul pălește în proces), suculent, cu osul la locul lui, cu grăsimea corect „rendată”. Minunat! Cu ceva legume grătărite excesiv și inestetic pe lângă, dar iar nu ne-am blocat în detalii.

„Epoca de carne” a fost și el un platou plăcut surprinzător. Cârnații – năucitor de buni, excelent potrivit de grași, asezonați perfect, gătiți exact așa cum mi i-aș fi dorit dacă m-ar fi întrebat înainte. Coastele – da, sunt vreo 80% convins că erau confiate. Poate puțin prea uscate pe grătar la final, dar foarte foarte gustoase. Fleica și ceafa erau crud afumate și apoi fripte, parcă prea „mezelicoase” și sărate pentru mine, nu le fac o vină din cauza asta. Murăturile clar de putină și mămăliga aceea…în fine…

A fost amuzant, amicul meu a cerut un cuțit de friptură pentru Mr. T, așa că a primit un cuțit…de bucătărie, cu mâner de inox și lama de vreo 22 de centimetri. S-a descurcat, că ține și el cuțitul în mână de vreo doi-trei ani. La final am primit cremă de zahăr ars înaltă de vreo trei degete, su sirop subțiat cu lămâie și gustul ăla de melancolie. Serios, am gustat o singură linguriță, mi-am strâns botnița până la ultima gaură, dar tot m-am prins că e cremă de zahăr ars, fără nicio legătură cu vreun creme brulee.

Știți cum e La Han La Traian? Aseară erau pe la mese oameni ai zonei, în maieu, șort de fâș și șlapi, dar la fel de ușor aș fi putut zări pe sub streșini câte un academician cu cracul ud, câte o fostă glorie a medicinei tranchilizată și bâzâită de muște, vreun interlop tatuat cu „Moby-Dick” sau vreun poet înamorat, ciugulind îmbujorat batog, ochi în ochi cu vreo balerină ușor trecută. Nu e vreun local cu pretenții de fine dining, nu e nici pentru „gurmeți” fonfăiți, nici pentru doamna de la Resurse. E, mai degrabă, loc de porceală cu mâncare de băieți fără pretenții și pentru fete care admit că uneori râgâie. Pentru ceea ce vrea el să fie, cred că e aproape ok. Dar primejdiile în România sunt aceleași pentru localurile de orice nivel: capacitatea echipei de a menține constantă și de a îmbunătăți calitatea demersului culinar, riscul de a se popula cu personaje din categorii mult prea diferite de clienți, fluxul mare de personal veșnic pe picior de plecare etc.

Înțeleg că afacerea e soră bună, prin investitor majoritar, cu „La ceaune”, un loc din Pitești unde eu am mâncat o singură dată și nu mi-a plăcut. Pe cale de consecință, „La Han La Traian” e văr cu „Berăria H”, o groapă culinară pe care mi-aș dori, pentru binele lor, să n-o imite niciodată.

(sursă foto)

Hai că m-am pus pe scris. Nu știu cât mă ține, dar important e că am chef. Sunt în cap după alunele de pădure. Când eram copil, le furam din curtea creșei de la capătul străzii (creșa în care am rezistat vreo două săptămâni, până m-am umplut de păduchi), din alunișul care-și întoindea crengile peste gardul din fundul proprietății lui Vlăsceanu, unul dintre cei mai temuți și bătăuși profesori de matematică din Pitești. Le furam și cu frică de Vlăsceanu, care uneori stătea pitit pe după pomi ca să ne prindă asupra faptului, dar și de ciobănescul lui german, o huidumă de câine pe care îl lăsa liber special pentru noi. Niciun pericol nu era suficient de puternic pentru a-mi înfrâna pofta și amorul necondiționat pentru alunele crude, cu frunze roșcate, pe care pe vremea aia habar n-aveam că unii le prăjesc.

Mousse. Tehnică. Echilibristică de temperaturi și consistențe. Dar simplu, totuși. Aceeași tehnică și pentru sărat, și pentru dulce. Parcă prea des cu ciocolată, parcă insuficient exploatată o metodă care, odată stăpânită, îți deschide un întreg univers.

Ingrediente:

• Alune de pădure crude sau coapte, dar nesărate – 350g pentru compoziție + 50g pentru ornat
• Smântână pentru frișcă – 200 ml pentru pasta de alune + 600 ml pentru cremă + 1,000 ml pentru foldingul final
• Gălbenușuri – 8 bucăți
• Zahăr tos – 6 linguri
• Ciocolată rasă pentru ornat

Paisprezece pahare de Martini mi-au ieșit săptămâna trecută din cantitățile de mai sus, adică exact câți oaspeți am avut la prânz în cele două zile ale weekendului trecut. Am început cu alunele, pe care le-am pus la hidratat direct în cana blenderului, cu 200 ml de smântână lichidă și puțină apă. Cred că le-am lăsat vreo două ore, cât mi-am văzut de alte treburi. Apoi le-am măcinat îndelung, pe treapta maximă a blenderului cu cană, până am obținut o pastă destul de groasă și de fină. Cu cât lăsați mai mult alunele la hidratat, cu atât mai mari sunt șansele să obțineți o pastă mai fină.

Am separat apoi gălbenușurile și le-am „albit” împreună cu zahărul, până ce acesta s-a topit complet.

Cât m-am ocupat de gălbenușuri, am încălzit (fără să fierb) 600 ml de smântână pentru frișcă. Amestecând permanent cu telul, am turnat smântâna caldă peste gălbenușurile cu zahăr. Încet, în fir continuu, amestecând și temperând lichidul cald astfel încât gălbenușurile să nu se gătească, iar compoziția să devină omogenă. Compoziție pe care am mutat-o în vasul (cu fund gros) în care încălzisem smântâna și în care, amestecând frecvent, am adus crema la temperatura de 70 – 72 de grade Celsius.

Dacă nu aveți un termometru pentru treaba asta, stați cuminți pe flacără mică sau treapta 3-4 a unei plite vitro sau cu inducție. La temperatura respectivă, gălbenușurile sunt gătite, înlăturând riscurile eventualei contaminări cu salmonella. Crema ar trebui să „îmbrace” o lingură pe care o scufundați în vas. Să curgă, dar să îmbrace lingura cu un strat opac, în care un deget trecut dintr-o parte în alta ar trebui să lase o urmă care să reziste măcar o secundă.

Am lăsat crema să se răcească, apoi am amestecat-o bine cu pasta de alune de pădure. Între timp, am bătut restul de 1 litru de smântână până a devenit suficient de fermă. Am amestecat bine o treime din frișcă în crema cu gălbenușuri și alune. Am încorporat restul de frișcă în compoziția finală prin metoda „folding”-ului, mișcând spatula circular, vertical, dinspre fundul vasului către suprafață. Știu că știți cum se face, știu că în engleză e mult mai ușor de explicat, dar zic să fie pe înțelesul tuturor. Mișcările sunt destul de blânde, cât să nu sperie frișca, dar să se și distribuie omogen în cremă.

Am pus apoi mousse-ul, cu lingura, în paharele de Martini și le-am lăsat în frigider peste noapte. Le-am ornat cu restul de alune, prăjite și tocate la cuțit, și cu ciocolată rasă. Aș vrea s-o repet în condițiile în care aș lăsa alunele mai mult timp la hidratat, nu pot spune că am fost foarte încântat de textura finală. Însă aroma a fost acolo, alunele de pădure fiind mari iubitoare de lapte și de ciocolată, după cum probabil ați aflat de multă vreme :)

După absolvirea Le Cordon Bleu și întoarcerea de la Londra, am avut două luni pline. Un proiect de consultanță la Pitești, o serie de training-uri culinare cu o echipă de ingineri de chimie alimentară la Sibiu, o cină cu un grup corporate de 25 de persoane în București, o alta cu board-ul unuia dintre cei mai importanți producători de bere la Gura Siriului, un eveniment măricel cu Asociația „Berarii României” la Palatul Parlamentului, câteva proiecte private și, peste toate, întrebarea stăruitoare din toate părțile: „Vei mai organiza ateliere culinare? Când reiei cursurile?”

Am realizat că, pe termen mediu, activitatea mea va fi mult diversificată. Lângă experiența spectaculoasă a procesului de învățare prin care tocmai am trecut, aveam nevoie de o bază tehnică și un spațiu care să mă ajute „să joc” la un alt nivel pe o piață abundentă în oportunități tocmai prin prisma lipsurilor ei de toate felurile. Știam sigur că nu vreau un alt restaurant în care să petrec șaisprezece-optsprezece ore pe zi și care, în felul acesta, să-mi limiteze drastic opțiunile profesionale și viața în general.

Așa că am optat pentru un spațiu multifuncțional, care să-mi permită o arie mult mai mare de proiecte diverse, toate în domeniul culinar. Taste Learners reprezintă, de luna aceasta, o nouă formulă. Alături de Küppersbusch România, am creat un punct de întâlnire al versatilității capacităților mele actuale cu tehnica de înalt nivel în domeniul bucătăriilor de lux. Aproximativ o sută de metri pătrați, într-o clădire nouă de birouri în București, la câteva minute de Piața Victoriei, utilați complet și amenajați exact în sprijinul versatilității despre care vă spuneam. Casa cea nouă îmi permite în primul rând să gătesc mai mult, mai bine și mai divers decât într-o bucătărie obișnuită, de spațiu locuibil, dar la Taste Learners se vor întâmpla de-acum mult mai multe:

• Ateliere demonstrative open cu degustare, pe teme predefinite (ingrediente, tehnici, bucătării etnice, cofetărie, preparate speciale etc.) pe care le voi susține atât eu cât și bucătari și cofetari formatori rezidenți ai proiectului Taste Learners sau invitați speciali din România și din afara granițelor. Specialiștii culinari români și străini capabili să împărtășească din propria experiență, foștii mei colegi de la Londra sau formatorii mei din școală vor putea deveni lesne mentorii acelora care doresc să fie mai buni în bucătărie. La acest tip de ateliere putem primi până la aproximativ 30 de participanți.
• Ateliere practice urmărind aceeași tematică amintită mai sus, cu până la zece participanți pentru început, capacitate pe care intenționăm să o extindem pe termen mediu. Asta înseamnă că fiecare dintre cursanți va beneficia de spațiul său de lucru, plită dedicată și set de ustensile pentru execuția preparatelor din curs.
• Sesiuni culinare live pentru grupuri predefinite (practice, demonstrative sau doar degustări) dedicate atât companiilor în căutare de activități pentru programele lor de resurse umane, cât și inițiatorilor privați ce doresc să-și ofere noi experiențe. Valențele de spațiu experiențial culinar fac din Taste Learners o potențială gazdă pentru interacțiuni de foarte multe feluri, având în centru gustul și gastronomia în general.
• Demonstrații tehnice și degustări organizate de producători sau distribuitori de ingrediente și aparatură, pentru publicurile lor predefinite – bucătari, antreprenori, jurnaliști, grupuri de referință etc.
• Filmări și ședințe foto cu subiect culinar (filme de prezentare, producții publicitare, producție de conținut pentru televiziune și online etc.). Bucătăria propriu-zisă beneficiază de un spațiu generos pentru amplasarea aparaturii aferente unor astfel de activități și pentru filmări în mișcare, iar spațiul de lucru – dotările tehnice și mobilierul – sunt mai mult decât foto/telegenice.

Pe 19 decembrie punem la cale o zi cu patru demonstrații pe teme complementare, cu durata de două ore, susținute de patru invitați diferiți. Pe scurt, demonstrațiile vor fi despre piese și tăieturi din carne de vită și porc dedicate preparatelor speciale, bomboane de ciocolată preparate acasă, utilizarea tehnicii „sous vide” la tine în bucătărie, fără aparatură sofisticată și un preparat spectaculos dintr-o pasăre întreagă, mai mult decât potrivit pentru o masă de sărbători în familie. Voi comunica detaliile în scurt timp pe tastelearners.ro, dar e bine să știți că avem acum posibilitatea de a găzdui aproximativ 30 de participanți pentru fiecare dintre sesiuni. Veți avea opțiunea de a participa la oricare dintre ele, dar pregătim și o formulă de preț redus dacă intenționați să petreceți întreaga zi alături de noi. Toate la timpul lor.

Deocamdată nu vă arăt poze, încă lucrăm la amenajare și prefer să vedeți ceva când vom fi gata cu această primă etapă.